În cazul Trustee, administrația a invocat protejarea banilor și siguranța garanțiilor. Dar documentele arată și costul unei alte forme de risc: cel creat chiar de procedură – garanții cumpărate din nou, proiecte întârziate, capacitate financiară blocată și funcționari care produc noi verificări pentru a se proteja de vechile verificări
Dosarul Trustee scoate la suprafață riscul birocratic: costuri și întârzieri produse nu de neplata garanției, ci de refuzuri, reverificări și înlocuiri administrative.
Riscul financiar este măsurat în procente. Riscul produs de birocrație aproape niciodată nu apare într-un tabel, deși îl plătesc firmele și bugetul.
Statul vede riscul emitentului. Mai rar își vede propriul risc
Justificarea administrativă folosită pentru verificări suplimentare este ușor de înțeles: banii publici trebuie protejați, iar garanția trebuie să poată fi executată.
Problema apare atunci când instrumentul ales pentru reducerea riscului produce el însuși costuri fără ca acestea să fie măsurate.
O garanție refuzată trebuie înlocuită. Un contract intră în clarificări. O firmă consumă capacitate financiară. Funcționarii redactează noi adrese. Avocații răspund. Termenele curg.
Acesta este riscul birocratic.
Riscul Trustee nu poate fi inventat din riscul altora
Istoria pieței românești conține exemple reale de emitenți înscriși în registrele BNR care au ajuns ulterior la neplăți, radieri sau probleme severe de acoperire.
Aceste cazuri sunt relevante pentru a demonstra că registrul nu este certificat de solvabilitate.
Nu sunt însă probe împotriva Trustee Capital Management IFN OÜ.
În corpusul analizat nu apare o constatare oficială comparabilă potrivit căreia Trustee ar fi refuzat plata unei garanții executabile, ar fi fost insolventă, radiată sau ar fi avut un portofoliu declarat neacoperit de regulator.
A confunda cele două planuri ar însemna exact eroarea pe care administrația ar trebui să o evite: înlocuirea analizei concrete cu o presupunere.
Prudența nu înseamnă refuz automat
Funcționarul prudent nu este cel care spune întotdeauna «nu».
Este cel care știe ce trebuie verificat.
Dacă emitentul este estonian, verifică statutul și licența la autoritatea competentă. Dacă are dubii asupra textului garanției, verifică instrumentul. Dacă există o condiție contractuală, o aplică.
Refuzul automat pe motiv că emitentul nu apare într-un registru românesc ori își bazează refuzul pe niște documente neasumate legal în fața instanțelor nici măcar de emitentul acestuia, respectiv BNR, poate fi mai comod administrativ, dar comoditatea funcționarului nu este un criteriu de eficiență publică sau în situația de față vreun criteriu de legalitate.
Fiecare hârtie are un cost de oportunitate
O oră petrecută de un expert public pentru a reanaliza o problemă deja creată administrativ este o oră în care nu verifică alt proiect.
O zi pierdută de contractant pentru a obține o nouă garanție este o zi în care personalul financiar nu lucrează la altceva.
Un milion blocat în contragaranții este capital care nu finanțează activitatea firmei.
Aceste costuri nu apar într-un singur ordin de plată. Tocmai de aceea sunt ușor de ignorat.
Administrația performantă trebuie să poată spune «am verificat și corectăm»
Mecanismul de protecție reală a banului public nu este acumularea nelimitată de hârtii.
Este capacitatea instituției de a detecta rapid o eroare și de a o opri.
Dacă o recomandare este interpretată excesiv, instituția trebuie să clarifice. Dacă o instrucțiune produce efecte neintenționate, trebuie corectată. Dacă beneficiarii au primit o informație greșită, trebuie informați din nou.
Altfel, administrația ajunge să cheltuiască resurse pentru a apăra procedura în loc să protejeze rezultatul.
Iar acesta este adevărul nou: în cazul Trustee, discuția despre risc nu poate privi numai emitentul. Trebuie măsurat și riscul creat de funcționarul care blochează, dublează și întârzie fără să poată arăta prejudiciul pe care pretinde că îl previne.
